De prin anul 2000 am fost mereu pe bicicleta. Dar abia de prin 2009 am descoperit cât de distractiv poate să fie să te dai la vale prin pădure și să încerci să sari peste obstacole.
Când vine vorba de mersul cu bicicleta, nu sunt cea mai talentată persoană, dar mereu mi-a plăcut și am fost dispus să învăț.
Avem 18 ani și zero tehnică. Pe vremea aceea încă nu cunoșteam foarte multă lume care să practice mountainbiking-ul și nici internetul nu era unde este acuma.
Am învățat pe încercate. Desigur, au fost foarte multe eșecuri care s-au soldat cu fel și fel de accidentări. Mai întâi gleznele, apoi genunchii, umeri, spatele și gâtul. Sincer, nu cred că există o articulație din corpul meu care să nu fi suferit la un moment.
Apoi în 2011 o căzătură mai puternică a fost tot ce a trebuit să schimbe lucrurile radical pentru mine. Mi-am fracturat încheietura stângă și de atunci nu s-a mai vindecat.
A urmat o perioadă în care mă durea constant. Din păcate operația nu mai reprezenta o opțiune pentru că șansele de vindecare erau minime. Iar tratamentul pentru durere funcționa… pe moment.
A fost o perioadă destul de deprimantă. Încheietura nu-mi dădea pace. Nu aveam forță, mâna era sensibilă, activitățile de zi cu zi îmi erau afectate. În plus de asta, nu vedeam cum aș fi putut reveni la mersul cu bicicleta.
Am tot umblat pe la doctori în speranța că voi găsi o soluție mai bună, dar mereu primeam aceleași soluții pe care le încercasem deja, fără prea multe rezultate.
Apoi m-am gândit că un program de antrenament m-ar ajuta. Dar nu știam nimic în privința asta.
Așa că am început să caut și să încerc…
A durat o vreme până am găsit ceva care să funcționeze, iar de atunci lucrurile s-au schimbat, spre bine.
Motivul pentru care am început să mă antrenez a fost pentru că a trebuit să repar ce am stricat.
De a lungul anilor povestea s-a tot repetat, iar pe măsură ce treceam peste o accidentare învățam tot mai mult.
Am înțeles că medicina are două unelte grozave, medicamente și intervenții chirurgicale.
Unelte practice, salvatoare de viață în anumite situații. Dar în același timp am văzut cum poate abuza de ele și cum nu reprezintă o soluție în toate cazurile.
Experiență m-a făcut să înțeleg cât de important este să ai grijă de tine în primul rând și mai bine să previi decât să ai ce repara ulterior.
Am văzut ce înseamnă să nu fii 100% sănătos, să nu te poți bucura de ce îți face plăcere, să îți pierzi din autonomie și să trebuiască să depinzi de alții (nu-i grozav când te ajută tata sau prietena să faci duș).
În cazul meu, problema de sănătate a fost limitată în timp, iar cu un program corespunzător, corpul s-a vindecat și s-a recuperat.
Dar în contextul în care văd zeci de oameni bolnavi pe zi, nu pot să nu mă gândesc cum este să trăiești cu o problemă de sănătate și toată bătaia de cap asociată pentru foarte mult timp. În cazul unei boli cronice, poate fi vorba de întreaga viață.
Iar asta mă aduce la al doilea motiv pentru care mă antrenez și anume, pentru a-mi menține sănătatea.
Ca și medic de familie, am ocazia să călătoresc în timp în fiecare zi. Când vezi toate grupele de vârstă la un loc, de la copii la vârstnici, este foarte ușor să îți faci o privire de ansamblu.
Cu toții îmbătrânim. Este un proces inevitabil. Dar felul în care se petrece contează foarte mult.
Antrenamentul poate preveni sau chiar ameliora bolile cronice. Îți permite menținerea autonomiei astfel încât să te simți bine, să te poți mișca cu ușurință pentru a avea grijă de tine și de cei din jur.
Personal fac tot ce pot pentru a putea să mă întrețin, să desfășor activitățile care fac viața să merite trăită și chiar să mă pot da cu bicicleta sub o anumită formă, până în ultima mea zi.
Din experiența mea personală, am ales să adăug antrenamentul fizic in repertoriul meu de instrumente și să îl folosesc acolo unde situația permite, înainte de sau împreună cu medicație și intervenții.
Până data viitoare,
Dr. Răzvan